Fan(atic)ModeratorDin: Bucuresti
Postari: 10201
|
|
interviuri: Un oaspete drag cu inima cât o chitară 05.05.2005
Înainte de a-i face o vizită prim-ministrului român Tăriceanu, Pavel Stratan s-a decis să viziteze redacţia noastră pentru a se reîntâlni cu cititorii săptămânalului.
Săptămâna trecută, la Bucureşti, s-a desfăşurat cea de-a treia ediţie MTV Romanian Music Awards, care a adunat toată crema muzicii uşoare româneşti şi la care a fost premiat compatriotul nostru Pavel Stratan. Bardul din Nişcani a învins la nominalizarea „debutul anului". Iar în a doua zi de Paşti ne-a vizitat redacţia, şi nu de unul singur, ci însoţit de fratele şi managerul său, Ion, cântăreţ şi el, cunoscut în lumea muzicii cu numele de scenă Nelu.
- Pavele, bine ai revenit în familia „Accentelor Libere". Pentru cititorii noştri e o sărbătoare dublă...
- Şi pentru mine e sărbătoare reîntâlnirea cu voi şi cu dânşii. Ce mai faceţi?
- Noi - bine. Dar cum a fost la gala MTV România?
- Victorioasă. Ea mi-a adus cel de al patrulea premiu al meu, care e şi cel mai important. Insă el nu ar fi putut fi posibil dacă nu le primeam pe cele anterioare: de la "Radio Bucureşti", "Hitul anului" de la Chişinău şi dublul disc de platină de la casa de discuri cu care colaborez. La MTV am fost nominalizat la două categorii: cel fhai bun interpret solo şi debutul anului.
- Ce s-a schimbat în viata ta de la celălalt interviu acordat "AL", aproape un an în urmă?
- S-au schimbat multe. Pot spune că s-au schimbat aproape toate, şi sunt fericit că mi s-au întâmplat numai lucruri bune. Singurul neschimbat am rămas eu - poate că asta şi reprezintă cheia succesului meu. Nu sunt alt om, nu merg altfel, nu mănânc altfel, nu vorbesc altfel. N-am făcut nimic pentru a fi altfel decât sunt în realitate. Nu fac nimic pentru a entuziasma sala.
Dimpotrivă, m-am făcut mai cuminte şi mai sufletist. De la lansarea mea în România, nu am refuzat să mă întâlnesc cu presa şi nu am cerut de la nimeni nici un leu. Nici nu am plătit nimănui - totul s-a rezolvat de la sine, armonios, pot spune.
- Te-ai aşteptat la un asemenea succes?
- Nu. Mi l-am dorit, recunosc. Am fost plăcut surprins şi chiar măgulit de succesul pe care îl am, de simpatia publicului din România. Am trăit clipe superbe, cum ar fi concertul susţinut la Cluj de 8 martie, în faţa unei audienţe sută la sută feminine. Sau la concertul de promovare a noului album din martie, în Sala Palatului din Bucureşti, care a corespuns cu un meci de fotbal extrem de important pentru Naţionala României, fapt care nu a încurcat, însă, circa patru mii de oameni să vină la concert. La acel concert a fost prezent şi prim-ministrul României, Călin Popescu-Tăriceanu, cel care a fost nevoit să aştepte vreo zece minute până s-a umplut sala. S-a apropiat un consilier de impresarul meu cu rugămintea de a începe concertul mai devreme, dar a fost refuzat şi nu a ieşit nici un scandal: unul se supune miilor, chiar dacă acesta este primul ministru. Oricum, în pofida celor întâmplate, eu am rămas acelaşi, nu mi s-a urcat vedetismul la cap. Nu am cerut bani pentru că cineva filmează la concerte¬le mele şi nici n-am reproşat nimănui pentru că face poze şi mă încurcă să cânt. De dat autografe sau poze cu fa-nii - nici o problemă.
- Apropo, prin târgul nostru se zvoneşte că ceri bani grei pentru un concert - de la 2 mii de euro în sus...
- Eu nu cer bani de la nimeni, ci am un preţ. Poţi cere şi 10 mii de euro, dar cine ţi-i va da? Nu negociez cu nimeni: dacă pe cineva nu-l aranjează acest preţ, pur şi simplu nu cânt. în general, de aceste probleme se ocupă managerul meu. Să nu se înţeleagă că eu îmi stabilesc singur preţul concertului - rolul principal îi aparţine publicului, spectatorului, ascultătorului. Cu cât mai mult eşti solicitat, cu atât preţul tău creşte mai mult. Presa ştie cât costă concertele mele şi n-am făcut niciodată din din asta un secret.
- Chiar aşa cât costă un concert?
- Cel puţin 2 mii de euro, deşi suma diferă de la caz la caz: cineva mă invită la concert solo, altul - la cântat în aer liber sau pentru câteva piese. Mai contează dacă cânt singur sau cu instrumentiştii în spate (mai rar, doar dacă numărul spectatorilor este suficient pentru a acoperi toate cheltuielile). De cele mai multe ori cânt doar cu negativul, iar vocea şi chitara - live. Se întâmplă deseori să refuz din cauza condiţiilor necorespunzătoare şi nu pentru că sunt fiţos. Spre exemplu, îmi vine foarte greu să cânt în aer liber: iubesc să-mi văd publicul în faţa mea, să mă asculte, nu să vorbească despre ceva cu halba de bere în mână. Acelaşi lucru se referă şi la cluburile unde se fumează, se bea şi se discută: câteva ore de cântat live într-un asemenea local echivalează cu câţiva ani din viaţa mea. Vreau ca muzica interpretată de mine să fie alături de fiecare spectator, nu doar un fundal pentru discuţia unor barosani.
- Din vara anului trecut te-ai stabilit în Româna. Cum ai suportat schimbarea?
- Pot spune că locuiesc şi aici, şi acolo. Am apartament atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău. Oricum, creez aici, acasă. Dacă am lipsit multă vreme de la Chişinău şi n-am putut fi găsit acasă - doar pentru că am avut enorm de mult de lucru. Şi pe viitor va fi greu să vin acasă - România e mare, sunt solicitat mult şi în continuare.
- Acasă nu eşti solicitat să cânţi?
- De câte ori voi fi invitat să cânt la Chişinău, de atâtea ori voi accepta. Am susţinut un concert la 10 aprilie şi, să fiu sincer, nu m-am aşteptat să fiu primit atât de bine.
- Apropo de creaţie. Va urma un al treilea album din seria "Amintiri din copilărie"?
- Bineînţeles. Din păcate, am întârziat mult cu lucrul asupra noului album din cauza programului extrem de încărcat. Eu nu fac parte din autorii care vin acasă după o zi încărcată şi mai lucrează 15 minute asupra albumului: trebuie să stau mult timp, să-mi retrăiesc copilăria, să-mi amintesc toate personajele. Plus că trebuie să-l fac acasă, nu în România. Dacă aş face alt gen de muzică, alt vers, cred că aş putea lucra şi în tren.
- Ce e aici atât de complicat - ai încheiat cu concertele şi ai intrat în studio...
- Trebuie să ai cu ce intra în studio. Eu încă nu am. O voi face atunci când vor fi gata piesele, textele, aranjamentele - totul. La moment am doar două piese gata şi vreo cinci-şase bucăţi în devenire. Anul ăsta nu am lucrat aproape deloc din cauza unui program supraîncărcat - nu ţin minte vreo zi în care să nu fi fost invitat la emisiuni, şedinţe foto, întâlniri cu personalităţi, inclusiv din lumea muzicii şi, bineînţeles, concerte. Toate se întâmplau după masă sau seara, pentru că toată lumea ştie că dimineaţa fiecărei zile este dedicată sălii de sport. Asta pentru că ţin mult la sănătatea mea, la ţinuta mea, lucru care mă ajută să fac faţă programului dificil, despre care vorbeam mai sus.
- Să revenim la noul tău album. Pe când să-l aşteptăm?
- Pe la toamnă, dar nu pot garanta. Va fi a treia parte din "Amintiri din copilărie", în acelaşi stil ca cele precedente şi, cred, ultima. Doresc foarte mult să mă încadrez în acest grafic, pentru că intervalul între apariţia primelor două volume a fost de doi ani - a venit ceasul celui de al treilea. Dar nu-l voi scoate de dragul scosului, dacă nu-mi va ajunge o piesă sau două. Ştiu când încep o piesă, dar niciodată nu ştiu când o voi finaliza. Intenţionez să scot, după ce vor fi lansate toate cele trei volume, o carte, în care voi vorbi despre fiecare vers, fiecare cântec şi încă despre foarte multe întâmplări.
- Nu te-ai gândit vreodată că lumea aşteaptă ceva nou de la tine, o schimbare de stil - ştii cum e publicul, mai ales cel din România, mereu vrea altceva...
- Nu ştiu cum să răspund la această întrebare, dar odată ce fiecare al doilea cumpărător al albumelor mele mă telefonează să mă întrebe când apare şi cel de-al treilea, înseamnă că dorinţa publicului de a mă "gusta" este foarte mare. Pe urmă, n-am făcut eu aceste două volume ca să plictisesc pe cineva. Lucrurile se rezolvă de la sine: cui îi place - ascultă, cui nu - nu. Nimeni nu mi-a spus că nu i-a plăcut muzica mea. Cui nu-i place - nu ascultă. Alta la mână: nu fac muzică pentru publicul din România, Moldova sau pentru altcineva - fac muzica care izvorăşte din sufletul meu, voi fi la fel de sincer cum am fost în primele două volume ale "Amintirilor", lucru care m-a şi scos în evidenţă. Altfel, practicând acelaşi "bum-bum-bum" sau "tra-la-la", n-aşi fi obţinut nimic. Nu inventez nimic, pentru nimeni, ca să plac cuiva - să fie clar.
- Şi după al treilea volum din "Amintiri", cu ce vii?
- Nu cred că publicul îmi va cumpăra al treilea volum, ştiind sută la sută că va apărea al patrulea sau al cincilea. Dacă voi putea face o piesă - doar atât face. Dacă voi reuşi să realizez un album - foarte bine. Dacă nu voi putea scrie nici o piesă - nu voi face nimic. Nu fac un proiect comercial, care urmează să producă pe bandă rulantă discuri. Dacă nu voi avea nimic de spus într-un eventual al patrulea volum, nu-l voi umple cu absurdităţi doar pentru că publicul îl aşteaptă. Nici nu face să discutăm despre aşa ceva atâta timp cât am abia două piese, iar la un cântec lucrez mai bine de un an. Pot promite să scot în fiecare lună câte un album -am un asemenea potenţial - dar, cu siguranţă, nici eu şi nici publicul nu vom avea nici o satisfacţie.
- Ai vreo explicaţie pentru faptul că eşti atât de apreciat în România, mai mult decât la noi?
- Nu cred că am fost mai puţin iubit aici, decât acolo. Să zicem că într-o ţară mică ca a noastră m-au iubit un număr anumit de oameni. România este mai mare - deci, numărul fanilor mei, corespunzător, a crescut. Fratele meu poate confirma ce vânzări am avut aici, la noi. Poate din punct de vedere al promovării lucrurile au stat mai prost.
- Totuşi, în discuţia de acum un an păreai supărat pe acei care-ţi contestau valoarea versurilor, etichetându-te ca pe „bard al pieţei centrale"...
- Probabil, asupra lor a acţionat inconştient prima impresie după audiţia versurilor care, de obicei, deschid cântecele mele, de genul „eu beu" sau „eu când mă'mbăt îs bat", dar şi accentul rural. Aceeaşi primă impresie nu i-a mai dat voie omului să pătrundă în spatele versurilor. In România s-a întâmplat cu totul altceva, publicului i-a plăcut graiul moldovenesc.
- In România este apreciat elementul inedit, pe când la noi, poate, fiecare îşi zice că ar putea să cânte la fel...
- Pentru acei care gândesc aşa am pregătit o strofă dintr-un cântec care va apărea în noul volum:
„Ai încercat să cânţi ca mine
ş-ai zis ca nu-i aşă de greu,
Da tu încearcă să cânţi ca tine
Ca mine pot cânta şi eu!"
Cred că s-au adunat mai mulţi factori care m-au apropiat de publicul din România: accentul, muzica mea care e altfel decât cea de acolo, dar şi filozofia versurilor, jocurile de cuvinte etc. Cât despre băut, în România nu mi s-a făcut nici o replică şi nu am fost acuzat că versurile mele au instigat pe cineva la beţie. Dimpotrivă, am aflat cu plăcere că un medic foloseşte cu succes cântecele mele în practicile de dezalcolizare. Bineînţeles, e normal ca la mese sau ceremonii să se cânte „Eu beu". Am spus de multe ori: nu beau şi nu fumez, ci fac sport.
- Nu te-ai gândit să participi la preselecţia pentru Eurovision?
- Nu. Nici nu pot să-mi închipui cum aş reprezenta eu ţara la Eurovision. Muzica mea nu este pentru un astfel de concurs, dar s-o fac de dragul făcutului - nu este în stilul meu. Pentru un asemenea eveniment e nevoie de un show, de muzică dansantă, spectaculoasă, pe când eu cânt pentru o anumită categorie de oameni.
- Ai fi vrut să faci featuring cu cineva din interpreţii din România?
- Mulţi apelează la acest truc pentru a-şi îmbunătăţi imaginea pe seama altcuiva. Personal, nu am nevoie de aşa ceva şi nu vreau să cânt cu nimeni. Cel puţin, iniţiativa nu va veni din partea mea. Totuşi, dacă cineva îmi va propune asta, din tot sufletul voi accepta să cânt cu „Paraziţii".
- Par a fi două stiluri absolut incompatibile...
- Nu este aşa. Diferă umorul: eu ironizez, iar ei fac umor negru. Plus că eu nu protestez şi nu mă plâng de nimic. Făcând abstracţie de mesaj, tehnicile aplicate, munca, jocurile de cuvinte sunt asemănătoare. Ascult cu plăcere muzica lor, dar nu ceea ce cântă, ci cum cântă. Respect versurile lor din punct de vedere al muncii depuse, poate pentru că şi eu muncesc la ele la fel de mult.
- Cu cine din interpreţii din România întreţii relaţii de prietenie?
- Cu „Paraziţii", Marius Moga, fetele de la „Pops", „Blondy", Dan Bitman, Ştefan Bănică Junior, Pepe, Marcel Pavel. Cu mulţi dintre ei am şi susţinut spectacole împreună, iar cu Marcel am cântat la un concert, care a avut drept scop ajutorarea copiilor bolnavi de cancer, fiind invitaţi chiar în spitalul în care aceştia se aflau - ceva de nedescris pentru mine.
- Eşti bănuit că etalezi o modestie exagerată în cadrul unor emisiuni televizate...
- Este adevărat că mă cuprind emoţiile, dar dacă nu răspund la întrebări, nu înseamnă că sunt mut sau nu aş avea ce zice. Contează mult ce fel de întrebări mi se adresează. Dacă nu sunt puse la locul lor sau nu am ce spune vizavi de un subiect, atunci tac. Mai bine fac ce ştiu eu mai bine - să cânt!
- Şi la „Stele verzi" ce s-a întâmplat? Cu fizicul tău, toată lumea s-a aşteptat să-l dărâmi pe Jean Vlădoiu...
- Eu am mers la „Stele verzi" ca la un show şi m-am comportat acolo respectiv. Fără a mă scuza în vreun fel, fac sport pentru sănătatea mea şi pentru imaginea mea, nu pentru a da cuiva la moacă. Plus că sunt artist, nu sportiv. Vlădoiu a fost un sportiv de performanţă, pe care îl apreciez mult, a şi vrut enorm să câştige ...
- Cum se simte fratele mai mare, Ion, alias „Nelu" - nu te complexează faptul că fratele mai mic se bucură de mai mare popularitate?
- Deloc. Chiar mă bucur, pentru că la succesul lui Pavel am contribuit şi eu, în calitate de manager. Intr-un fel, cariera lui este şi rodul muncii mele.
Fac şi eu muzică, dar una mai „generală" , în care este greu să te afirmi mai ales în show-bizul nostru firav. Am succese nu doar ca producător - spre exemplu, piesa „Ultima noapte" a dominat multă vreme topurile naţionale, iar acum, odată cu filmarea unui videoclip, intenţionez să o lansez şi în România.
- Vă mulţumim, fraţilor, pentru că ne-aţi vizitat şi vă dorim să urcaţi cât mai sus, dar să nu uitaţi şi de „cei de jos".
Discuţie susţinută de Marcel Toma
şi Ana Moraru
Accente
_______________________________________
"Da' daca gardul se termina nu stiu ce-am sa fac..."
|
|
şi unde se întâmplau multe chestii interesante, astfel că bagajul de amintiri mi-e plin. Cât despre cântatul la chitară, cred că am început de pe la vreo patru ani, prima mea apariţie pe scena şcolii mi s-a întâmplat la şapte ani, iar în clasa a doua am ocupat locul doi la festivalul raional „Voci de argint" din Călăraşi. Mai târziu am decis să valorific bagajul acumulat, şi aşa au apărut cele două volume din seria „Amintiri din copilărie".
14.05.2004...vorba poetului: era pe cind nu il vedeam, azi il vedem si nu e... 
...)