Fan(atic)ModeratorDin: Bucuresti
Postari: 10201
|
|
www.agonia.ro:
Stratan vs Vieru personale [ ] publicat in Jurnal de Chisinau, nr. 461 din 10 martie 2006
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de postu marin [ponticus]
2006-09-25 | |
Piesele de mare succes ale lui Pavel Stratan acoperă un gol în imaginarul nostru, un gol pe care cei mai mulţi îl considerau deja un dat firesc. Scoaterea în public a unor caracteristici ale omului de la ţară, cu care acesta nu s-ar fi lăudat niciodată, fiind considerate drept vicii, valorificarea unor teme literare majore cum ar fi ireversibilitatea timpului, trăirea clipei sau mania banului, scot pe piaţa culturală românească o manifestare regională a unor tradiţii complementare cu ideea europeană de „unitate prin varietate”.
Deşi cântă aşa cum se vorbeşte la dânsul în sat, Stratan place publicului de pe ambele maluri ale Prutului, poate mai mult decât manelele, cu care este evident în competiţie, fiind un exemplu elocvent pentru ceea ce numim „cultură de masă”. Totuşi, din punct de vedere estetic, la nivelul tradiţiei literare locale, Stratan este unul dintre puţinii care contrabalansează fondul poetic al lui G. Vieru, unele motive fiind exact contrariul celor atât de bine cunoscute încă din şcoală: „Mamă, tu eşti patria mea”, „De cum ajunge sâmbăta,le spală”, „Nu am, moarte, cu tine nimic”, „Uşoară, maică, uşoară”, „Venii târziu acasă” ş.a. Pe plan extern, faptul vorbeşte de la sine, piesele lui Stratan sugerând că în R. Moldova se mai întâmplă şi altceva decât tragedii. Or, tradiţiile locale nu s-au alterat sub nici un regim; din contra, ele sunt acelea care conservează energia milenară a ceea ce suntem. Se conturează astfel doi poli ai aceluiaşi conţinut imaginativ tradiţionalist: pe de o parte, tragismul oedipian al poeziei lui G. Vieru şi, pe de altă parte, mesajul dionisiac al textelor lui P. Stratan. Trimiterile la cele două nume greceşti probează şi complexele dominante antagoniste ale generaţiei postbelice: iubirea de patria-mamă (derivat posibil din „Родина мать зовет”) şi frica de tată (al cărui arhetip este „tătuca” Stalin). Iubirea de mamă capătă în poezia lui Vieru conotaţii sacre, maica fiind asemuită Mariei şi având o dimensiune nepământească statică, de icoană. Absenţa tatălui, „îngropat în pământ străin”, amplifică o iubire tainică dintre fiu şi mamă.
Tatăl este, în schimb, un personaj puternic accentuat în textele lui Stratan, care scot în evidenţă esenţa patriarhală a familiei din Moldova. Nici o acţiune a ştrengarului nu se lasă nepedepsită de către tatăl binevoitor („când mi-o ars vreo două labe”, „văleu, văleu”). Pedeapsa este sesizată ca un stimulent de a face alte năzbâtii. Între tată şi fiu este o relaţie de colaborare, fiul simţind protecţia tatălui şi manifestând un respect pentru acţiunile sale, abia maturizarea permiţându-i ieşirea de sub imperiul etic patern. Ieşirea din ogradă se soldează de fiecare dată cu peripeţii de stradă împreună cu alţi băieţi şi fete. Inclusiv expunerea unor experienţe „acrobatice” de tipul „să şadă toţi cum eu am şez’t, să vadă toţi ce eu am văz’t”, cauzate de popularul deja „eu beu” impun o percepere fermă, masculină a experienţei de viaţă. Evocarea morţii părintelui este ceea ce ar uni cele două extreme. „Visul” lui Stratan declanşeză un sentiment de catharsis. Fără a insista prea mult pe psihanaliza lui Freud, moartea tatălui este mai emotivă la Stratan decât la Vieru, amintind de rolul Tatălui în ginţile arhaice şi de conflictele generate între fii după moartea acestuia. Textele lui Stratan conţin nişte energii precreştine ce ne amintesc că „nimeni cu timpul prieten nu s-a făcut”. Fiul deplânge omeneşte moartea tatălui, fiind conştient că şi el va fi deplâns ca viitor tată. E vorba de un respect masculin privind responsabilitatea şi continuarea tradiţiei.
Nu-l consider pe Pavel Stratan un poet. Este un versificator ce nu-şi depăşeşte condiţia. Ascensiunea lui va avea acelaşi destin ca şi a altor cantautori. În schimb, meritul lui incontestabil e că a reuşit să spună lumii că noi suntem păstrătorii unor tradiţii patriarhale precreştine, ce însumează bucuria vieţii şi respectul faţă de înaintaşi, asemeni altor popoare balcanice, formate mult înainte de invaziile barbarilor. E un fel vechi de a spune cum se poate depăşi complexul „terorii istoriei” (M. Eliade) şi a reveni la naturaleţea noastră europeană.
_______________________________________ "Da' daca gardul se termina nu stiu ce-am sa fac..."
|
|