Fan(atic)ModeratorDin: Bucuresti
Postari: 10201
|
|
4 martie 2005 Jurnal de Chisinau Editorial
MOLDOVA CEA CU MULT SPIRIT ŞI PUŢINĂ CONŞTIINŢĂ! •autor: Constantin Cheianu
Ne tot întrebăm, cum se explică oare succesul vedetelor noastre peste Prut. Aproape tot ce am furnizat pe piaţa muzicală românească - „O-Zone”, „Zdob şi Zdub”, Pavel Stratan, „Planeta Moldova” – a devenit acolo produs de succes.
[...]Poate nici nu e cazul să ne complicăm cu explicaţii, fiind vorba pur şi simplu de rodul unei fericite întâmplări. Sau, mai curând, face parte din seria misterelor, care, sfidând legităţi şi norme, produc fenomene acolo, unde nu le aşteaptă nimeni. Uitaţi la mica Islandă, de pildă, care are tot atâta populaţie cât raionul Donduşeni, dar care a dat lumii, în ultimii ani, un laureat Nobel şi pe Bjork.
Mi se pare util, oricum, să încercăm să explicăm atâta cât se poate. O primă observaţie care se impune, cred, este că arta „alor noştri”, înscriindu-se în tradiţia muzicală românească, oferă, totuşi, urechii şi simţirii româneşti un pic altceva decât s-a obişnuit aceasta să audă. Înainte, însă, de a fi afirmat lucrul acesta, trebuie să-l recunoaştem pe acela că muzica noastră oferă un pic altceva mai întâi urechii basarabene. Sunt sonorităţi şi forme muzicale ce nu au decât precedente îndepărtate în muzica de la noi. Ori nu le au deloc. Imaturitatea noastră culturală s-a manifestat, a câta oară, în incapacitatea de a percepe adevărata valoare a acestei muzici şi a-i fi găsit locul potrivit în cultura noastră. Din cauza versurilor proaste ale pieselor „O-Zone”, de pildă, nu am mai vrut să-i recunoaştem formaţei nici un alt merit, pe „Zdob şi Zdub” i-am considerat şi-i mai considerăm în continuare „rusificaţi”, iar pe un Pavel Stratan şi „Planeta Moldova” i-am taxat drept subcultură, bună pentru urechea şi mintea precupeţelor de la piaţa agricolă.
Chiar nu ne-a pus deloc pe gânduri faptul că o Românie a tinerilor, dar şi cea a unor straturi mai cultivate, a îmbrăţişat uneori cu entuziasm ceea ce noi am considerat minor şi neimportant?
Adevărul este că noi nu am făcut decât să reedităm o hibă mai veche, din perioada sovietică, aceea de a fi realizat adevărata valoare a unor nume şi fenomene doar după ce acestea erau recunoscute la Moscova. Cele mai pertinente lucruri despre Teatrul „Luceafărul”, de pildă, formaţia „Noroc”, ori despre pictura lui Grecu s-au scris în alte părţi, nu acasă.
Astăzi, la fel ca altă dată, Moldova continuă să aibă mai mult spirit decât conştiinţă. Sufletul Moldovei este acasă, iar capul – aiurea.
Prin ce a putut să se impună atât de spectaculos „O-Zone”, de pildă? Am fost coleg de facultate cu părinţii lui Dan Bălan şi am impresia că sonorităţile muzicii „O-Zone” amintesc uneori de muzica pe ale cărei ritmuri dansam noi în primele discoteci sovietice deschise în anii ‘70-‘80, şi a căror amintire micul Dan poate o fi înmagazinat-o undeva în memoria sa afectivă (nu întâmplător a remixat „De ce plâng chitarele”). Acţionând aidoma unui designer vestimentar, care crează o colecţie inspirându-se dintr-o anume perioadă, liderul „O-Zone” a revitalizat, poate fără să şi-o propună, romantismul şi melodicitatea anilor ‘70-‘80, comunicându-le un plus de sentimentalism atât de râvnit de tineri în lumea dură de astăzi. Şi s-a văzut că nu doar tinerii din România, ci şi cei din întreaga lume trăiesc astăzi nostalgia muzicii pe care o ascultau părinţii lor când ei erau copii şi când lumea li se părea, poate, mai bună.
„Zdob şi Zdub” au ştiut să descopere nuclee de rock în folclorul din diferite zone ale României, „îmblânzind” tonul prin texte pătrunse de umor şi ironie. „Planeta Moldova” şi Pavel Stratan rostesc melodic nişte texte adesea sclipitoare în care ridiculizează mentalităţi şi moravuri.
Până la ei toate astea ori nu s-au făcut, ori s-au făcut oarecum altfel (şi mă grăbesc să precizez că, bineînţeles, nu consider valoros şi autentic tot ce produc compatrioţii noştri). Că noi nu am sesizat, ca întotdeauna, toate lucrurile acestea, era de aşteptat (şi nu-i pot înţelege îngâmfarea moldoveniştilor noştri care am văzut că au început să se laude, orgolioşi, cu „O-Zone” şi cu ceilalţi doar după ce aceştia au cunoscut consacrarea la Bucureşti!). Cum s-a întâmplat să fie atât de apreciaţi peste Prut, când arta, textele şi limbajul la care recurg par, totuşi, prea legate de realităţile noastre şi mentalitatea basarabeană?
Când un stat ia naştere în urma unei unificări, este firesc să se producă, pe plan cultural, un proces de omogenizare, culturile „regionale” convergând inevitabil spre un centru. În procesul unirii celor trei provincii istorice româneşti, ceva din specificul regional a trebuit să suporte un fel de marginalizare ori chiar să fie sacrificat într-o anumită măsură. Şi, dacă într-o ţară democratică regiunile au oricum posibilităţi largi de „autonomie culturală”, totalitarismul tinde să amputeze în mod brutal tot ce este inedit, „local”, impunând stereotipuri „de uz general”. Aşa s-a întâmplat în România comunistă. Dar la fel s-au derulat lucrurile în Uniunea Sovietică, un imperiu totalitarist apărut în urma anexării unor state şi fragmente de state.
Unul din elementele ce deosebeşte situaţia noastră de cea a României este legat de rolul pe care l-a jucat folclorul într-un caz şi în celălalt. În România, naţionalismul comunist impus de Ceauşescu promova un soi de folclor în care semnele distinctive ale regiunilor se estompau, acesta mai fiind schilodit, pe deasupra, prin deformări şi ajustări ideologice. Toate astea nu puteau decât să-i îndepărteze pe artişti de folclor. Cu excepţiile de rigoare, bineînţeles.
La noi, pe lângă faptul că am conservat un strat de folclor, care, în alte condiţii poate s-ar fi pierdut, ne-am înarmat cu el pentru a ne exalta identitatea naţională şi a opune rezistenţă în faţa ocupaţiei sovietice. Iată de ce artistul de aici a păstrat mereu o legătură vie, fertilă cu arta populară, chiar dacă lucrul acesta ne-a făcut să întârziem, poate, pe calea modernizării. Din această relaţie a putut să răbufnească la un moment dat un „Noroc”, un „Plai”, un „Zdob şi Zdub”. „Reinventarea” folclorului pe care o practică tinerii muzicieni de astăzi face ca într-un concert din Piaţa Marii Adunări Naţionale, de pildă, pe care l-am auzit deunezi, publicul tânăr să guste cu o plăcere aproape egală „Zdob şi Zdub” şi pe Maria Iliuţ.
Un al doilea factor al originalităţii muzicii basarabene şi care a contribuit cumva la impactul ei în România este legat de convieţuirea noastră dintotdeauna mai strânsă cu lumea slavă, contactul cu cultura rusă. Aceasta din urmă s-a remarcat în mod tradiţional prin interesul viu pentru omul umil, prin gustul pentru o anume poezie a banalului şi a cotidianului, o poezie cu subiect, punctată de duritate, ironie şi sarcasm.
În cultura muzicală rusă din perioada sovietică a existat curentul puternic, oarecum neoficial, al „cântecului de autor”, care în România a avut corespondent în creaţia cantautorilor. Numai că, dacă muzicienii români cultivau în general baladescul, ruşii erau preocupaţi, cum spuneam, de poezia concretului, de teme sociale şi politice. Un strat solid al acestui curent l-a constituit aşa-zisul „folclor de puşcărie” creat de puşcăriaşii de drept comun, dar şi de deţinuţii politici din Gulag, ei dând mostre uneori de-a dreptul remarcabile. Un rol mare în textele acestor autori îl juca limba, nu erau ocolite rostirea orală eliptică, regionalismele, argoul. Numele de referinţă, în acest sens, este, bineînţeles, Vîsoţki.
Acestei tendinţe trebuie să-i fie asociaţi, la noi, „Planeta Moldova” şi, mai ales, Pavel Stratan. Iată că fenomene care, la noi, au funcţionat în chip de underground sau subcultură circulând mai ales pe casete, în România au ajuns să fie promovate la posturi serioase de radio şi televiziune ori găzduite de scene prestigioase. Singura noastră consolare este că o bună parte a publicului basarabean, spre deosebire de noi, snobii, i-a ascultat oricum şi i-a îndrăgit.
Este formidabil că aceşti artişti au putut să apară, cum tot atât de formidabilă este această recunoaştere generoasă, inopinată şi neimpusă de nimeni şi de nimic venită de peste Prut.
Acolo, unde este capul nostru.
_______________________________________ "Da' daca gardul se termina nu stiu ce-am sa fac..."
|
|