Fan(atic)ModeratorDin: Bucuresti
Postari: 10201
|
|
POVESTE
A fost odată un Copil fericit.
Lumea lui era o lume cu totul aparte, fantastică, fascinantă, nelimitată-n vis şi spaţiu, derutīnd pīnă şi timpul...Cum vine asta?! vă veţi īntreba. Da, da, timpul cel neabătut din drum, prietenul nimănui, stăpīnul lumii, se oprea īn loc uluit la fereastra Copilului, privind cu jind la cea mai minunată dintre toate lumile posibile...
Copilul avea cīteva jucării pe care le iubea nespus: Mamiţa Canguriţa, Girăfelul Cīntăcios, Tigrişorul Mascat, Pisicuţa Visătoare, Bondărelul Ocupat, Ursuleţii Īndrăgostiţi şi Bursucel Hărnicel.
Seara, le aşeza la rīnd, īntr-o ordine anume, a cărei logică doar el o putea descifra, şi se juca la fel cu toate. Nu uita niciodată să le spună o poveste de adormit jucăriile, care era mereu alta, şi ele īl ascultau vrăjite, neīncetīnd să se minuneze cum de ştie Copilul atītea poveşti...Se simţeau cele mai fericite, cele mai importante jucării din lume!
Copilul n-ar fi ştiut să spună care e jucăria sa preferată le iubea la fel pe toate, şi totuşi īn mod diferit. Le cīnta, le povestea īntīmplări cu tīlc, le făcea mici daruri ingenioase, surprinzătoare ce mai, era cel mai grozav Copil şi jucăriile nu şi-ar fi imaginat niciodată cum ar fi fost viaţa fără el. Sau dacă există viaţă după el.
Mamiţa Canguriţa, cīnd īncruntată şi ursuză, cīnd glumeaţă şi iertătoare, ba le certa, ba le alinta, dar nu uita niciodată să le strīngă laolaltă la o oră anume, cīnd ştia că trebuie să vină Copilul acasă.
Girăfelul Cīntăcios era tare simpatic. El asculta cu gura căscată toate poveştile şi cīntecele Copilului şi, nu vă mint, le īnvăţase pe toate pe de rost. Cīnd Copilul era plecat la şcoală sau pe te miri unde (şi ce triste erau jucăriile că nu aveau acces la acea lume-de-afară, acolo unde Copilul rătăcea singur, fără ele...), Girăfelul le cīnta şi acestea erau īncīntate. Le mai trecea īn felul ăsta dorul de Copil...
Tigrişorul mascat era cuminte, modest şi delicat. Pīnă-ntr-atīt, īncīt nu vroia niciodată să-şi dea masca jos. Jucăriile făceau haz pe seama lui, īncercau să-l īnduplece, dar Tigrişorul zicea: Nu vreau, sīnt urīt!. Şi degeaba-i spuneau: Ai cele mai frumoase dungi din lume, străluceşti ca un soare şi, chiar şi prin masca asta ridicolă, tot ţi se văd ochii luminoşi şi sinceri ca cerul lunii mai!. Dar el: nu şi nu! Aşa că-l lăsau īn pace cu copilăriile lui īl vedeau oricum!
Pisicuţa Visătoare era aurie, sofisticată şi, deşi avea toate calităţile unei pisicuţe adevărate, nu era deloc ca altele, care se pisicesc, folosindu-se de drăgălăşenie să atragă dragostea celorlalţi. Ea era sinceră şi directă, ca o carte (pentru pisicuţe, se-nţelege!) deschisă. O iubeai pur şi simplu, pentru că nu puteai să n-o iubeşti. De-o frumuseţe...felină, deşteaptă şi fīşneaţă, Pisicuţa Visătoare vedea lumea īn cele mai frumoase culori şi dăruia, fără aibă habar de darul ei, numai lumină şi căldură. Īi plăcea să se bălăcească īntr-o apă mare şi apoi să stea la soare, zīmbind, mustăcind misterios, probabil din prea multă dragoste de viaţă. Jucăriile bănuiau că toată strălucirea şi bunătatea īi vin de la soare, dar nu. Secretul era cu totul altul.
Bondărelul ocupat era cam aiurit, ce-i drept, şi mai intra uneori şi-n cīte- o īncurcătură, dar avea farmecul lui. El zbura peste tot, grăbit, oftīnd: Am de făcut şi asta, şi cealaltă, mai vreau şi să...Of, ce listă lungă am! Oboseai numai privindu-l. Jucăriile īl certau: Mai stai şi tu locului, n-ai obosit?! Aproape că nu mai ai timp să stai de vorbă şi cu noi...Altădată ne spuneai glume, nu ne lăsai să ne-ntristăm.... Dar nu era chiar aşa. Īn ciuda alergării lui bezmetice, el tot le iubea. Iar cīnd chiar că īntrecea măsura, Copilul īi dădea un bileţel pe care scria: Bondărelul a fost cu mine, la şcoală! şi el le arăta jucăriilor biletul, ba uneori şi mamei lui, ca pe o scuză. Pentru că, nu-i aşa, dintre toate jucăriile, doar el avea avantajul de a putea zbura.
Bursucel Hărnicel era cea mai nouă jucărie a Copilului, şi totuşi jucăriile reuşiseră să-l ghicească şi să-l īndrăgească pe loc. Era foarte serios şi responsabil, muncea de dimineaţă pīnă seara, dar niciodată nu uita să salute jucăriile, să le privească patern, să le sară-n ajutor la nevoie. Ba, uneori, noaptea, cīnd ele dormeau, arunca o privire asupra lor, grijuliu. Erau īnvelite bine, să nu răcească? Oare cădea cum trebuie raza lunii asupra lor, ca să viseze frumos? Se apuca chiar să calculeze unghiul pe care-l făcea raza lunii cu pătucul lor, ca nu cumva să le fie alterat somnul. Jucăriile erau foarte mirate că ele n-au niciodată coşmaruri, cum auziseră că au jucăriile altor copii, dar misterul n-aveau să-l descifreze niciodată...Bursucel nu vorbea mult, dar cīnd deschidea gura, spunea numai lucruri importante, cu miez.
Ursuleţii Īndrăgostiţi erau frumoşi, delicaţi, cu o aură argintie īn jurul lor, de parcă pluteau pe un nor alb, de spumă, aşa cum pesemne că are doar Bunul Dumnezeu, īn rai. Erau legaţi cu un elastic, aşa fel īncīt oricīt ar fi īncercat să se depărteze unul de altul, nu era chip! Şi ei erau ocupaţi ba cu dragostea lor, ba cu alte lucruri importante pe care ceilalţi nu le īnţelegeau. Ei nu se supărau niciodată, nu deranjau pe nimeni, erau bine-crescuţi şi fragili, aproape inapţi să reziste īn lumea dură căci, dacă nu ştiaţi, şi lumea jucăriilor poate fi dură, cu lupi răi şi crocodili flămīnzi şi vrăjitoare periculoase...Dar erau protejaţi, fără ştirea lor, ca de o Zīnă a Iubirii spun asta pentru că nu s-a dovedit nici pīnă īn zilele noastre dacă această zīnă există aievea sau dacă e numai o invenţie a jucăriilor tocmai de dragostea lor şi de dragostea pe care le-o purtau jucăriilor, chiar fără s-o declare.
Acestea erau jucăriile Copilului. Nu-i aşa că n-aţi mai auzit īn viaţa voastră de asemenea minunăţii de jucării?!
Dar īntr-o bună zi, cīnd nimeni n-ar fi crezut, lumea asta fără egal se prăbuşi ca un castel din cărţi de joc. Copilul a fost nevoit să plece peste mări şi ţări dar ce spun eu! Īntr-o ţară fără mare, fără munţi, fără jucării ADEVĂRATE. Departe-departe, repede-repede, fără a avea răgazul de-a lua jucăriile īn valiză şi fără măcar un rămas bun.
La īnceput, jucăriile n-au īnţeles ce se īntīmplă. Īl aşteptau să vină de la şcoală, să le cīnte cu glasul său neasemuit, să le spună poveşti. O fi uitat toate poveştile , īşi spuneau. Poate īl doare gītul şi nu mai poate cīnta. Atunci - măcar să le privească blīnd, să le zīmbească, sau să dea din cap mustrător cīnd nu erau cuminţi. Jucăriile n-aveau nevoie, pīnă la urmă, decīt de prezenţa lui, de dragostea lui, de gīndul lui bun īnspre ele. Doar ele īl iubeau necondiţionat, de ce oare le părăsise fără un cuvīnt? Se gīndeau īntruna la năzbītiile lor, se īntrebau cu ce au greşit, plīngeau īn fiecare seară cīnd venea ora poveştilor, cīnd uşa nu se deschidea şi inima lor de jucării adevărate nu mai tresărea la nimic. O linişte deplină se aşternuse īn cameră. Degeaba īncerca Mamiţa Canguriţa să-i īncurajeze: Mīine, cu siguranţă, va veni! Vă va lua cu el, sau va rămīne.... Dar nu prea credea nici ea ce spune. Noaptea plīngea īn bucătărie, pe furiş, şi cīte o lacrimă cădea īn crema de tort, colorīnd-o īn roşu sīngeriu...Dar degeaba le făcea tort şi le citea poezii nostime...Jucăriile erau triste, tăcute, apatice şi nu-şi mai doreau absolut nimic. Nici luna nu le mai mīngīia noaptea feţişoarele, de teamă să nu se molipsească de atīta tristeţe...Aflaseră acum şi ei ce-nseamnă un vis urīt. Şi nici Bursucel nu mai avea chef să calculeze nimic. Pierduse şi şirul zilelor scurse, iar uneori, noaptea, uita să le īnvelească iar jucăriile se trezeau strănutīnd. De n-am răci de tot! īşi spuneau.
Liliacul din fereastră īncepea să se ofilească. Frunzele īi cădeau, una cīte una, şi uitase să mai īnflorească. Ursuleţii erau şi mai tăcuţi, cu privirea pierdută, cīntecul Girăfelului era tot mai stins şi uneori chiar uita cuvintele şi din cīntec nu mai rămīnea decīt un la-la-la aproape fals. Alteori, notele săltăreţe se răsuceau, rebele, şi se-auzea o romanţă jeluitoare, ca de pe vremea bunicii...Tigrişorul īşi trăgea pătura peste cap, să nu se mai vadă deloc. Se simţea de două ori urīt. Şi el, care visa un cīntec nou...S-ar fi mulţumit acum şi cu cel mai vechi refren, dar īncet-īncet simţea că īl lasă memoria, că īl lasă puterile, năpīrlea tot mai mult dar nici măcar nu-i păsa...Pisicuţa nu mai era īn stare să zică nici miau, doar torcea supărată, afundīndu-se-n vis. Bondărel zbura din ce īn ce mai rar, nici de pozne, nici de şotii nu mai avea chef. Aproape că i se atrofiaseră elitrele şi florile colorate īi duceau dorul tot mai mult.
Īn tot acest timp, Copilul īncerca să se obişnuiască īn noua lume c-aşa sīnt copiii, se adaptează oriunde! A plīns şi el o vreme, se pare. Noua cameră era goală fără jucării. Nu avea cui să mai spună poveşti iar muza īl părăsise niciun cīntec nou nu-i mai răsărise īn suflet. A-ncercat, īntr-o zi, să privească prin ocheanul fermecat, doar-doar o zări jucăriile. Dar distanţa era prea mare şi-ntre cele două lumi se lăsase o ceaţă grea şi duşmană.
Īntr-o zi, a vrut să le scrie, dar mīna nu īl asculta. Aşa că le-a trimis o fotografie.
Mare le-a fost mirarea cīnd Porumbelul călător a poposit pe liliacul ofilit şi le-a lăsat un plic albastru. L-au desfăcut degrabă- presimţeau că trebuie să fie un semn de la cel plecat. Cīnd, ce să vezi?! O fotografie color! Din ea īi privea zīmbind un copil mare, care aducea vag cu Copilul, dar parcă nu era el...Doar privirea, intensă, pătrunzătoare, amintea de Copil. El e! Nu-i aşa, mamiţo?! strigă Girăfelul. Nu e el! Nu-i aşa, mamiţo?! interveni şi Pisicuţa. Canguriţa īntoarse poza pe toate părţile şi, dusă parcă pe altă lume, le răspunse stins: Aşa e....
Anii au trecut, şi au tot trecut...Nimeni n-a reuşit să-i oprească. Jucăriile nu au crescut. Sīnt tot copii-jucării, care nu īmbătrīnesc niciodată. Ele nu ştiu ce e resemnarea, ele n-au īnvăţat la şcoala jucăriilor lecţia renunţării. Īşi amintesc şi acum (jucăriile nu uită niciodată absolut nimic!) că-n cīntecele Copilului speranţa nu era abandonată niciodată.
Despre Copil nu se mai ştiu prea multe lucruri. Uneori Porumbelul călător le povesteşte zvonuri ciudate, auzite pe te miri unde, incredibile aproape. Se zice că e mare acum, că a reuşit, că e iubit (şi cum să nu fie?!) de alte jucării, ba chiar şi de oameni. Acest lucru le bucură dar le şi īntristează pe jucării. Nu īncetează să-l aştepte şi ştiu că, dacă va veni, oricīt de schimbat, īl vor recunoaşte pe dată. Că, una e o fotografie, şi alta fiinţa vie, cu inima care bate, aşa, cu bătăile ei unice, cu respiraţia, cu privirea, cu gesturile, cu lacrima...
Īntr-o zi Porumbelul le spuse că are alte jucării, mult mai moderne şi mai sofisticate, şi muuuuulte, multe, de nici nu le poate ţine minte numele la toate. Jucăriile vechi se strigă atunci pe nume, sau pe porecle, se strīng īn braţe cu drag şi-n privirile lor, īn cuvintele şi-n īmbrăţişarea lor Copilul trăieşte, e acolo, cu ele, pentru totdeauna...Şi se īntreabă, cu o tristeţe nesfīrşită: Oare numai depărtarea e de vină? Oare numai uitarea omenească? Oare numai numărul noilor jucării? Oare...?
_______________________________________
"Da' daca gardul se termina nu stiu ce-am sa fac..."
|
|
Multumesc mult! De-abia astept!!!!!!!!! 
sa ma joc de-a pozele trucate?! 
