|
Fan(atic)
Moderator
Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 10201
|
|
interviuri: "Ca mine pot cânta şi eu!" 13.05.2005
Ne-am fixat o întâlnire „ca să ne mai vedem". Nu am convenit că ar fi cazul să realizăm un interviu, chiar dacă motive aveam berechet! Cel mai important fiind premiul pentru Cel mai bun debut în muzica românească, acordat în cadrul Galei MTV România, unde a fost nominalizat nu doar pentru apariţia sa în peisajul românesc, ci şi pentru evoluţia pe care a avut-o de la lansarea în România.
Iar din comentariile presei româneşti şi chiar discuţiile pe forumuri, aflu că la petrecerea care s-a dat pe 28 aprilie la clubul Twice din Bucureşti, Pavel Stratan ar fi meritat să ia şi premiul pentru bun-simţ în peisajul muzical românesc. Nu am avut reportofon şi nu am luat notiţe, pentru că ne-am întâlnit să mai discutăm de-ale noastre. Mai mult chiar, a fost o întâlnire în care eu am băut mai mult ceai verde decât recomandă nutriţioniştii pentru o singură zi şi, în mod paradoxal pentru cei care mă cunosc, aproape că am tăcut. Asta pentru că am avut ce şi pe cine asculta şi pentru că interlocutorul meu de vinerea trecută avea atâtea impresii de împărtăşit!
Voi recunoaşte că am rămas perplexă în momentul în care, în debutul discuţiei, Pavel a început vorba cu: „înţelegi, asta e ca şi atunci când un bărbat nu se însoară cu femeia potrivită..." Am căscat gura de mirare şi gândul m-a dus imediat la superba soţie a lui Pavel, Rodica, şi la dulceaţa lor de fiică, Paty. „Nu se poate...", dau să parez eu. „Aşa e şi cu cuvintele astea. Le caut, le pun alături, am impresia că le ţin în mână, le împart pe silabe, le cântăresc să se potrivească între ele. Şi uneori eu spun în mintea mea că „însor cuvintele". Dacă nu le însor potrivit, nu-s mulţumit şi nu pot nici să dorm noaptea dacă nu găsesc cuvântul potrivit. Mă trezesc din somn, cânt acelaşi cuvânt de un milion de ori ca un ţicnit şi, dacă nu-mi iese, muşc chiar din chitară... Când am scris cuvintele pentru „Cureaua", am revăzut în minte de un milion de ori momentul acela. Vedeam cureaua tatei desfăcută şi cum eu tăiam câte un pătrăţel de piele din ea. Căutam cuvântul, nu-l găseam şi iar învârteam în minte întâmplarea aceea. Era atât de real. Şi mă vedeam pe mine, copil, cum mă uitam printre gard la tata... Şi uite aşa, până nu găsesc cuvântul potrivit, în mintea mea se învârt toate imaginile în care eu scotocesc să găsesc soţi cuvintelor". Răsuflu uşurată, mă mustru în gândul meu că mă gândesc numai la prostii, dar lui Pavel îi spun că pentru asta există şi o explicaţie mai puţin creştină, cea legată de zodie şi că Scorpionii, de când se ştie, sunt nişte perfecţionişti fără pereche, motiv pentru care nu prea reuşesc să se bucure de realizările lor, pentru că sunt prea autocritici şi se autobiciuiesc, spre bucuria duşmanilor... „Da poate mie mi-i bine când sunt încordat? Când înnebunesc căutând cuvântul acela pe care, poate, cineva nici n-o să-l observe. Pe mine să mă lase să lucrez şi să mă critic până la sânge, eu aşa mă relaxez! Cine se relaxează cu coniacul şi ţigara, treaba lui, eu am altă metodă. Acum nu-mi dă pace ce se întâmplă în lume. Vezi tu cum e la noi - primăvara şi la începutul verii vin apele, îneacă tot, iar vara vin secetele şi crapă pământul. Şi în apa asta e şi viaţă, şi moarte. Şi am găsit o pereche de cuvinte -„crapă - apă" şi acum lucrez să fac o piesă despre asta".
„Şi, hai spune, cum e pe covorul roşu", îl ispitesc eu. „Ei, dacă nu am fost niciodată acolo, mă cam ruşinam, îţi spun sincer.
Acolo e aşa, calci pe covorul roşu, iar după el stă toată presa, sunt foarte mulţi jurnalişti, mulţi fotojurnalişti, blitzurile aparatelor de fotografiat te orbesc. Şi procedura e aşa - intri pe covor, te opreşti şi te fâţâi un pic în faţa fotografilor, să facă poze, şi apoi mergi mai departe. Eu am călcat pe covor şi nu mă simţeam în apele mele. Era de parcă nimerisem întâmplătoracolo, parcă eram prin preajmă şi am intrat. Toate artificiile celea mă fâstâceau. Slavă Domnului că nu eram singur. Mă însoţea managerul care îmi spunea mereu: „Pieptul înainte Pavel, fii mândru. Arată-te!" Şi apoi să ştii că şi premiul pe care l-am primit e cam greluţ, nu m-am aşteptat să fie chiar aşa, m-a luat prin surprindere".
După ce vorbim despre facultate, despre profesori şi actori, despre haine şi mania moldovenilor de a cumpăra „ieftin şi mult în chil" nu mă abţin să-l întreb despre succes. „La faza asta vorbeam cu un prieten de-al meu, ba nu, nu e prieten, e un cunoscut, care mă pune să-i povestesc ce fac eu în România, ce cânt, ce vrea lumea de la mine... Şi îi povestesc eu că am scris două albume, că am atâtea şi atâtea concerte, că am cunoscut pe cutare, că am filmat aşa. Omul mă întreabă amănunte şi amănunte. Mă pune chiar să-i cânt oleacă şi unde face: „Ei, şi cât costă chitara asta a ta?" Parcă eu şi chitara mea aş fi un afacerist care are un incubator şi scot pui pe care îi vând, iar el se interesează cât costă incubatorul, să cumpere şi el unul, să scoată şi el pui să-i vândă, ori chiar să-şi cumpere două incubatoare, să vândă şi mai mult, să facă bani mai mulţi, că, ce mare treabă îi aici? Aşa am scris eu o strofă, şi am să scot degrabă şi cântecul:
„Ai încercat să cânţi ca mine
Ş-ai zis ca nu-i aşă de greu.
Da tu încearcă să cânţi ca tine
Ca mine pot cânta şi eu!"
Ştiu că mulţi cred că eu am ajuns în România pentru că în loc de „ce" eu cânt „şe". Dacă asta e părerea lor, să ştie că e mai simplu să facă afacere cu incubatoare..."
Mai cer un ceai verde. El şi-a băut ness-ul. „Nu mai vrei?" îl întreb. „Nu, că eu mă feresc de lucrurile care îmi plac prea mult. Nu fac abuz, ca să nu depind de nimic. Cafea beau mai mult seara, ca să rămân treaz noaptea şi să pot lucra până târziu. Dar aşa, din lucrurile care îmi plac prea mult, eu iau puţin şi cu măsură".
In timpul discuţiei, pe lângă noi trece un grup de adolescente frumoase, de la liceul din preajmă, îl observă, se şuşotesc, câteva ies din local şi se întorc mai multe, îşi fac semne, discută agitat la masa lor, arată spre Pavel, dar el nu le mai observă, că noi am revenit la „însuratul cuvintelor", ca mai apoi să discutăm despre îndrăgita prezentatoare TV Teo Trandafir, despre Grigore Vieru, pentru care Pavel are un respect deosebit. La ieşire ne aşteaptă câţiva tineri, care asistă cuminţi la amabilităţile pe care şi le spun când îşi iau rămas bun doi oameni, la salutările şi complimentele pe care eu trebuie să i le spun lui... din partea lui Pavel şi la urările de sănătate şi viaţă lungă pe care Pavel trebuie să le transmită lui... din partea mea. Băieţii se apropie şi-i cer autografe lui Pavel. Acesta nu-i refuză, în pofida telefonului care suna insistent încă în momentul în care noi cerusem abia al doilea ceai şi nu ajunsesem cu vorba la incubatoare.
Mă îndepărtez şi mă întreb în mintea mea de ce o fi zicând cunoscuţii mei că Pavel Stratan nu e prea vorbăreţ, când iată că timp de mai bine de o oră am vorbit despre toate de pe lume care mişcă planeta, ba chiar şi mai mult. Şi tot aici, nu uit să remarc faptul că Pavel şi-a schimbat şi stilul vestimentar. Iar schimbarea e una greu de trecut cu vederea. Adică, stilul e tot sport, dar înclină mai spre clasic, iar culorile nu mai sunt radicale - alb sau negru, ci Ie-a îndulcit cu bej. Noutăţi? Poate un pic mai târziu vorbim şi despre ele. Nişte secrete am aflat totuşi, dar am promis să nu divulg până nu devin aproape certitudine.
Liliana Pоpuşoi, Flux
_______________________________________
"Da' daca gardul se termina nu stiu ce-am sa fac..."
|
|
